Interferologie

Vremea Marilor Prietenii

2011-09-21T17:01:00.006+03:00

^^^Mai mult aici^^^

Visez la vremea marilor prietenii, hranidu-ma cu substitutul duceag-anesteziant al vietii materialiste, cu satisfactii iluzorii,cu obiecte care se deterioreaza, masinarii care se strica, si mincare care iti otraveste trupul; cu spatii inchise in care iti petreci timpul si care alieneaza mintea.

Imaginatia s-a ascuns undeva, inima nu mai tresalta, energia e secatuita iar aerul care il respir il simt rarefiat.

Stau intr-un scaun cu ochii pironiti de o schita in creion atirnata in singurul loc luminat de ferestruica mica si jegoasa, aflata deasupra capului meu, incercind sa inteleg, rememorind intr-o alta viziune sirul intimplarilor ce m-au adus in acest loc.

Nu imi pot stapini amalgamul de ginduri, ce imi dau tircoale, si isi planteaza radacini in mintea mea devenind rapid o jungla de amintiri haotice, ce tind sa ma sufoce cu inflorescentele presupunerilor si speculatiilor.

Instinctul de conservare striga sa-mi intorc privirea de la desen, sa ma ridic, si sa plec dracului de aici.

Irealul ce pare ca ma inconjoara se mai destrama cind cautind cu palma un sprijin pentru a-mi ajuta picioarele inerte, dau de raceala monitorului, iar palpabilitatea lumii reale ma linisteste.

Deductii dezastruoase ce ma conduc la concluzia, ca ar trebui sa ocup alt punct in cerc, periferia fiind cea mai indicata, iar nemiscarea sa aibe atita putere incit sa determine alunecarea centrului ca sa pot ajunge neschimbat si nealterat in punctul in care nu exista presiune.

Semne si insemnari, zgomote diversificate ca volum, tonalitate si provenienta in spatiul ce se limiteaza la un cerc , al carui centru il ocupi. O semnatura intr-un colt de desen, citeva hirtii, un CD, si o cruce templiera.
.............................................................................

^^^Mai mult aici^^^

Cutii, cutioare, cutiute

2010-04-29T10:48:00.017+03:00

Cutie din lemn pictata manual

Nuanta: negru

Cind te gindesti ca nu folosim suprafetele recipientelor, ci doar golul din ele, si tot ce ne este necesar in cazul asta, este de fapt nimicul, vidul devine o chestiune practica cu o multitudine de aplicatii, ceea ce nu prea il coafeaza, caci il scoate din demnitatea lui rece, martiala, si il coboara la nivelul plastelinei.

Cutie din lemn pictata manual

Nuanta: tek

Caseta lemn pictata manual
Capac: acuarela sub sticla.Nuanta: mahon deschis

Cutie din lemn picata manual cu aplicatie metalica

Nuanta: tek

Cutiute pictate manual cu aplicatii metalice

FOTOgrafice

2010-02-04T18:34:00.011+02:00

VICTORIAN GIRL

ANDYFUKINWARHOL

HAIL TO ENGLAND

TRIBUTE TO COMPUTER

made by Luci

Aria Pasionatului

2009-11-05T11:10:00.011+02:00

made by Luci

Aria Pasionatului
din opera MAHMURELA
de L.G. nicicandvreodata terminata
- Fragment -

…………………………………………………………………

O, zei! Ce buna-i bautura!

Iti intareste caracterul, devii solid, te face suplu si agil, bun dansator, sarmant, irezistibil, puterea opiniei personale crescand piramidal. Devii rezistent la frig, insensibil la durere, cu mult umor in fata obiectelor contondente ce la un moment dat se ridica fioros si amenintator spre tine. Luminile devin mai luminoase, iar culorile mai colorate.

O, zei! Ce buna-i bautura!

Aluneca matase pe gatul nisipos, trecand rapid de fandosita gura, iti incalzeste spiritul, stomacul, organismul. Teribil infrumuseteaza ambientul, concentrarea, atentia, luciditatea ce se canalizeaza natural… spre partea ocupata de sexul opus. Iti ridica la cer sensibilitatea, poti plange nestanjenit pe umeri straini, poti atipi leganat pe genunchi necunoscuti…

O, zei! Ce buna-i bautura!

As bea cate un pahar din ora in ora, din minut in minut, din secunda in secunda, as unge-o pe paine, mi-as frectiona tamplele cu un coniac fin, frantuzesc, mi-as face masaj la picioare cu absint, mi-as dezinfecta manutele cu vodtca, mi-as hrani parul cu bere, m-as spala pe dinti cu vin, mi-as lustrui unghiile cu tequila, mi-as curata urechile cu sprit, mi-as desfunda narile cu uzo, si as pluti, deasupra, deasupra, departe de probleme, de griji, de tigari, de bautura, de vicii, si de tot.
………………………………………………………………

Premiu Advanced Embroidery Designs

2009-01-11T10:30:00.005+02:00

Cum am ajuns sa fiu copremiat de cel mai important site de broderie din U.S.A. http://www.advanced-embroidery-designs.com/ , e putin bizar :) dat fiind ca nu m-am ocupat si nici nu ma voi ocupa de asa ceva :)

Treaba asta a debutat cu un tirg religios organizat de ROMEXPO, la care Sanda participa cu diverse broderii pe teme religioase. Dar o broderie este intrinsec legata de suport, iar ea in sine nu exprima mare lucru. De exemplu, o emblema brodata de motociclist isi are locul pe o jacheta adecvata si nu in alta parte. Asa ca, pentru doua tipuri de broderie am conceput rame de lemn pornind de la ideea ca multe tablouri isi impart valoarea intre pictura si rama.

Veronica's Veil

Detaliu 1

Detaliu 2

Creation of Adam

Cu acestea doua Sanda a intrat in concurs, si surpriza...www.advanced-embroidery-designs.com/contest2008winners.html :)

Arta Reciclata

2009-01-10T18:37:00.014+02:00

Arta reciclata, sau, ce se poate face cu un tricou ZazaStudioDesign vechi.

12
34
56
78
910
1112
1314
1516
17

... si in final, stabilim pretul :) ...

Tablou Vintage
dimensiuni : 26cmX20cm - inramat

Pret 100 lei :)

Tematic III

2008-10-01T19:29:00.007+03:00

Ritual - pictura in ulei

Detaliu I
Detaliu II

N. Balcescu - portret
pictura in ulei

Templu - pictura in ulei

Tematic, tematic, tematic

2008-06-09T11:58:00.013+03:00

Marele Arhitect - varianta bizantina, pictura in ulei

Cel ce nu poate fi pus intr-un cadru, iar in absenta Lui, domneste intunericul.

Sort si colan - pictura in ulei

( Din nefericire am pierdut fotografia la tablou, originalul s-a dat, asa ca, imaginea de aici am recuperat-o de undeva de pe net)

Krupp vs Gallé

2008-06-08T17:43:00.006+03:00

Reteta suporturi pentru incense stiks

Ingrediente: -Una bucata germana de otel Krupp, material masculin, viril, dur, din care se fac tunuri, se cauta o forma care nu mai foloseste la nimic, sau care s-a uitat la ce foloseste, de preferat sa fie argintata, ca sub aparenta cizelare sa fie absolut inflexibila ceea ce ii va spori efectul.

-Una bucata sticla franceza, moale, fina, feminina, plina de parfum si neaparat in culori complementare, type Gallé dar originala, de preferinta sub forma de vaza ciobita, care se taie pentru a obtine un bol.

Se suprapun, cimentindu-se cu un balast de pietricele colorate in China.

Si gata, grija ca cenusa cade pe masa, birou, raft, mocheta, a disparut ca un vis urit. :)

Ferestre catre inocenta din noi

2008-06-08T16:31:00.007+03:00

Intotdeauna am considerat pictura naiva, ca fiind, un fel de "varu` de la tara" si o marginalizam pina la muchia unde incepe groapa de gunoi a artei, de acolo atotstapinitor fiind kitchul.
Motivul nu are nici o importanta, dar incercind sa creez un cadru care sa poata asimila acest gen, fara a cadea in desuetudine, am redescoperit ceva uitat de mult: doza de inocenta care se regaseste numai in desenele copiilor, inocenta care in acest caz este egala cu puritatea, ceea ce se potriveste ca o manusa tematicii din acest caz. O lume simpla ce radiaza curatenie, o lume ce se vede prin ferestrele casutelor de papusi din copilarie, o lume care multi dintre noi au uitat-o.

Maica Domnului Jalnica

Detaliu

Sf. Nicolae

"Flori"....de plastic

2008-05-27T17:46:00.004+03:00

Nu ma ocup de ikebana, dar mostenind niste clondire, si mergind printr-un supermarket, prin raionul de flori, mi-a venit ideea asta. Un obiect simplu, singurul artificiu fiind, folosirea unui silicon granulat (se gaseste pe la florarii, chiar colorat), care are proprietatea de a retine apa, marindu-si totodata volumul de vreo doua sute de ori, iar bambusul, neavind nevoie decit de apa, s-a potrivit perfect.
Imi place, ca are clar o tenta suprarealista, drept dovada cine la vazut, a pus mina pe firul de bambus extragind-ul din vas cu un gest ce exprima nedumerire, intrebind totodata retoric: "E de plastic nu?" :) ... saraca floare...

Despre valoare

2008-05-27T13:22:00.003+03:00

Timbrele, cele vechi in special au devenit un fel de moneda, care in teorie are valoare( apar tot felul de cataloage, periodice, brosuri care sunt doar pentru pentru creduli), in practica daca nu esti escroc consacrat care in 90% din cazuri este egal cu colectionar te trezesti in fata unui "domn" uns cu toate alifiile care iti demonstreza clar, si in scurt timp ca ce ai tu nu valoreaza nimic, timbrele devenid un fel de hirtie igienica in miniatura, desi tu nu ai dorit sa le comercializezi, ci doar sa stii cei cu ele, iar de COLECTIE in sine nici un cuvint, deci "domnu` " ala care e mare colectionar, de fapt nu e decit un mercantil pur-singe, care nu apreciaza o colectie ci doar valoarea hirtiei.
Drept urmare, manipulind intr-o zi niste plicuri cu timbre, cu mare atentie, penseta, manusi, am avut revelatia ca manipulez hirtie igienica cu manusi si penseta. Asa ca a aparut colajul din imagini care nu este o suma de obiecte ci un obiect in sine. Se potriveste aproape oriunde l-ai pune si pare un tablou construit din multe altele.

Detaliu cu o suprastampila "Rumanien 10 Bani", aplicata pe un timbru din al doilea Reich( al treilea timbru de la stinga la dreapta, rindul de sus)

Portrete

2008-05-27T11:50:00.006+03:00

1.Corintul
Pfffffffff..........asta e un proiect mai vechi, dar la care nu am renuntat, si ar fi vorba de un album foto care s-ar intitula "Prietenii mei - Portrete". Neavind momentan puterea finciara de a sustine acest project, m-am gindit sa-i mai las putin, sa mai imbatrineasca, altfel spus, cred ca se vor bucura mai mult vazind albumul din postura decrepetitudinii noastre viitoare. :))
2.John
3.Mishulina
4.Preu
5.Jan
made by Luci

Our-Kids

2008-05-27T10:57:00.004+03:00

Cind ii vezi asa....te indeamna sa uiti ca in jumatate de ora de joaca reusesc sa atraga in camera lor uraganul El Nino, si cind te apuci sa faci ordine si curatenie iti creste tensiunea arteriala la cote ametitoare, fiind temperata doar de impulsul de a arunca totul la gunoi. :)

made by Zaza - edited by Luci

"Iarna nu-i ca vara"

2008-05-26T17:50:00.003+03:00

FRIGUL

Frig înăuntru, frig de piatră rece, frigul sufletului îngheţat, cu o
cărămidă în loc de inimă.
Frig afară, frigul pământului acoperit de brumă într-o dimineaţă
înnorată de toamnă târzie, frig sticlos, frigul fricii, frigul singurătătii.
Frigul nesănătos din care se încropeşte boala, frigul nemişcării,
frigul tăios, frigul umed, frigul vidului cosmic.
Frigul răsuflării ce înghite ace de gheaţă, frigul neputinţei, frigul
foamei şi oboselii, frigul metalului din ger, frigul aşteptărilor în van.
Frigul plămânilor înjunghiaţi de răceala, frigul goliciunii, frigul
întunericului, frigul mizeriei, frigul anesteziant al zăpezii, frigul tremurat al
cărnii în faţa morţii iminente.
Frigul stăbătut de fiori al urâtului, frigul închipuit, frigul
gândurilor negre, frigul transpirat al coşmarelor.
Frigul sinucigaşilor şi răniţilor goliţi de sânge, frigul presimţirilor,
frigul nepăsării semenilor, frigul gândurilor negre, frigul viitorului inexistent.

Într-o vară ... cu zeii la mare

O călătorie ce trebuie parcursă repede, pentru că doar destinaţia finală contează. O minte nefiresc de clară şi o inimă imobilă într-un sarcofag de metal ce aleargă îndobitocit pe un drum de beton hidos în nuditatea lui prăfuită şi sterilă.
Scopul scuză mijloacele, dar după fiecare kilometru înghiţit simt cum devin gri şi poros într-un mimetism de nestăpânit, urând din ce în ce mai mult alegerea ce la început părea logică.

…………………………………………………………………………………..

Aer în mişcare, briza sărată, nisip infinit în compozitul lui, spirite descătuşate ce umblă haihui, soare imens şi intens şi marea cea mare. Am ajuns şi prima revelaţie mă umple de tristeţe, când realizez că am uitat să separ din bagaj, ca să pot lăsa în urmă, bulgarele amalgamat format din griji, probleme, disperare si cotidian.
Mândru ca un zeu ce se afla pe moarte, cu adâncă smerenie închipuită, îmi propun un nou botez provizoriu în mare, înghiţind un pumn de apă sărată, preţul serviciului pe care mi-l face Neptun prin biroul lui de bagaje de mână.

…………………………………………………………………………………
Nevoia de mişcare şi o veste neaşteptată, extraordinară coincidenţă ce se întrevede într-un plan ce nu credeam ca există.

…………………………………………………………………………………..

Aleargă, aleargă, dă tot … , trebuie, trebuie să ajungi ca să te convingi că ceea ce timpul a făcut să se estompeze într-o ceaţă ţesută din necocordanţă şi neputinţă nu e o himeră.

…………………………………………………………………………………

Un dig ca o arteră abia tolerată, ce merge spre inima mării, cu margini albite în noapte de spuma vie a unor valuri lipsite de sentimente ce exprimă căldură doar prin mobilitatea lor necontenită. O lună ce continuă digul de piatră cu o cărare infinită de lumină. Sentimente uitate ce au devenit simple abstracţiuni îsi reclamă drepturile izbind cu putere şi furie în pieptul meu.

..............................................................................................................................

Plete inundate de parfumul distilat într-o concurenţă creativă dintre mare şi soare, cu un miros aproape de durere în nostalgia ce o provoacă. Un chip şi un trup în care îţi doreşti să te prăbuşeşti şi să uiţi de tine.

..............................................................................................................................

Meditaţie solitară, şi rugi adresate zeilor, pe un altar al digului încojurat de ape, într-o încercare disperată de a fi vânt, soare, piatră, orice, numai să te poţi reconstrui, aşa cum ai fost odată, nestrâmbat, nedeformat de minciună, corupţie şi lovituri.

..............................................................................................................................

O despărţire fracţionată într-o nerăbdare copilarească, încă câteva minute câştigate, încă câteva secunde furate, amorţindu-mă temporar cu o infuzie de filosofie ce arată că eternitatea se poate găsi şi aici. Un minut are şaizeci de secunde, o secundă două mii de parsecunde, iar o parsecundă are nenumarate clipe.

..............................................................................................................................

Dimineaţă singuratică într-o mare de oameni şi prieteni. Echilibru distrus de gravitaţia întunecată pe care, susţinând-o de atata vreme, am integrat-o în mine, dar pe care acum o resimt acut.

.............................................................................................................................

Ploaia ce mă spală şi apoi semnul care l-am cerut. Drumul carelor zeilor într-un curcubeu perfect, lumina lui Odin în interior, protejată de străfulgerările ciocanului lui Thor, iar haosul întunecat izgonit în afara cercului, ... o, Doamne ..., la fel ca în inima mea. Totul devine aproape ireal, Andrei, bătrânul pescar ce-mi oferă un prosop ud ca să-mi şterg picioarele. Apoi; Ochiul lui Horus ce răsare lăsându-se imortalizat de profani, anunţând sfârşitul vechii lumi şi începutul alteia noi.

..............................................................................................................................

Mintea se zbate şi o las să plece, după inimă, care călătoreşte într-o maşină pe un drum aproape necunoscut mie, încercând să adoarmă în timp ce priveşte afară la o luna roşie ...

Doua scurte povestiri cu ciori si cu pesti

2008-05-26T17:42:00.004+03:00

Un peşte căzut de pe Marte

Încă o dimineaţă obişnuită, într-un vrednic aprilie scăldat din beşug de un minunat soare, în care din nou, îmi mătur celularul cu dosul palmei de pe noptieră, într-o încercare de a mai reţine somnul încă câteva secunde, ţinându-mi pleoapele strânse temeinic.
Mă ridic cu un impuls, ca apoi să mă prăbuşesc în patru labe, orbecăind pe mochetă după obiectul ţiuitor şi flagelator de sinapse.
Câteva butoane apăsate mai mult la nimereală, şi ucigaşul în serie de neuroni, tace. Cu picioarele încrucişate sub mine şi capul smerit, poziţia ‘’ bărbie’n piept ’’, închid ochiul drept, savurând încă câteva clipe de odihnă. Tresar violent când criminala sirenă sună din nou parcă uşor înciudată.
Mă abţin cu greu să-i ard un pumn, şi mă dezmeticesc : nu închisesem alarma îi dădusem doar o amânare. A urmat drumul spre baie şi apoi citeva încercări stângace de a potrivi ibricul de cafea, golit o clipă mai devreme cu o mişcare bruscă, pe care nu mi-o explic, de vreo treime de conţinutul de apă, pe ochiul de la aragaz.
Dupa a cincea sorbitură şi al doilea clămpănit de brichetă, mă simt renăscut în dulcea lumina ce mă scaldă prietenoasă, făcându-şi loc prin geamul nu tocmai limpede de la bucătarie.
Renăscut mă simt, dar ceva mă sâcâie şi nu îmi dau seama ce anume. Dau din umeri, îmi pun pantofii simţind că e momentul să mă grăbesc, cobor scările în fugă şi alerg spre autobuzul ce tocmai se oprise în statie.
Mă urc uşurat că l-am prins, repezindu-mă la primul loc liber pe care îl văd, iar înlăuntrul meu îşi face loc un sentiment de uşoară invincibilitate. Sunt în autobuz la ora optimă pentru nu a mai întârzia din nou la servici şi nu stau într-un picior ca de obicei.
Brusc, mă uit în jurul meu, şi misterul se dezleagă : în afară de şofer, nimeni în autobuz. Instantaneu mă uit la ceas. Opt şi patruzecişicinci. Uşor dezorientat mă uit pe geam, totul în regulă, mai puţin trotuarele aproape pustii, cu excepţia câtorva persoane care aleargă în toate direcţiile.
Hmm…. categoric ceva nu e în regulă îmi zic in barbă. Uşile autobuzului se deschid larg cu un fâsâit flatulativ, palid şi descărnat, iar eu cobor relativ calm în staţie. Mă îndrept spre clădirea în care lucram, situată la mai puţin de o sută de metri de staţie.
– Ai auzit ?! Ai auzit, zbieră la mine Maia, secretara noastră, în momentul care am deschis uşa de la birou. Am întors capul într-o parte apoi în cealaltă, realizând că la servici nu eram decât eu, Maia, şi femeia de servici ce stătea în genunchi în faţa biroului IT-stului, şi se închina pupând frenetic o cruce în flăcări ţinută de un Ozzy Osbourne ce rânjea dintr-un poster mare lipit de perete.
Simt cum o doză zdravănă de andrenalină îşi croieşte drum prin venele mele.
– Ce dracu` aveţi, ce dracu` se întâmplă, tun eu, cu un mic accent de isterie, pe care îl maschez destul de bine cu o grimasă de cocoş ce se pregăteşte să zburătăcească nişte găini prin curte.
– Cum, nu ştii !? Holbară amândouă ochii la mine. A căzut un peşte de pe Marte !!
Tac, şi mă las moale pe un scaun de lângă geam, îmi aprind automat o ţigară, şi mă apuc să contemplu peisajul de afară. Ori sau ţicnit cu toţii, ori eu încă sunt în pat şi dorm dus.
– Uite, uite, convinge-te, şi Maia cu ochii înlăcrimaţi, îmi trânteşte sub nas un ziar pe a cărui primă pagină se putea vedea o fotografie în ceaţă, a unei chestii, căreia dacă îi adăugai vreo tonă de imaginaţie, aducea vag cu un peşte.
– Seamănă cu un guvid, mi-a spus Costică, adaugă ea cu un patos întărit de lacrimile ce i se prelingeau pe obraji, lacrimi ce lăsau dâre strălucitoare prin stratul generos de fond de ten şi i se adunau graţios pe vârful nasului.
“ Mda…, mă trezesc eu gândind, hipnotizat de tremurul gelatinos de pe nasul Maiei, fostul ei bărbat, mare pescar, asta da privire de profesionist, şi… la urma urmei cine se aşteaptă ca un peşte de pe Marte să arate ca unul de pe Pământ.
Îmi scutur capul ca să alung starea de prostie în care mă lăfăiam, şi mă apuc să pun lucrurile cap la cap.
– Bun, zic eu, a căzut peştele, am inteles, dar cu atmosfera asta de înmormântare ce este?
Se uitară amândouă la mine, de parcă aş fi picat şi eu împreună cu peştele.
– Păi, profeţia… începu Maia să-mi explice, dar în acel moment, telefonul mi se agită în buzunar, revărsând vesel nişte acorduri de Mozart. Îi fac semn Maiei să-şi reţină ideea, recunoscător fiind tehnologiei că mă scoate din scena asta de teatru al absurdului. Era fosta mea iubită Alice, care îmi comunică sec, că e jos în maşină, şi mă aşteaptă să cobor imediat.
– Bun, mă repet eu, înşfăcându-mi geanta după ce închid telefonul, dacă tot nu a venit nimeni astăzi la servici, ce-ar fi să închideţi firma, să mergeţi şi voi acasă, pentru că şi eu plec acum.
Ajuns jos, deschid portiera de la maşină şi mă aşez pe scaunul din dreapta. Alice mi se aruncă teatral şi furtunos în braţe.
– Dragul meu… ce spui de toată nenorocirea asta ?
Adopt instantaneu o mină de om inteligent, şi îi expun raţional, în două-trei fraze bine punctate, că nu înţeleg nimic.
– Prostule, mă repede ea, faci pe prostul ca de obicei, de aia m-am şi despărţit de tine.
Îmi întoarce spatele ofuscată, şi se apucă să-şi treacă în revistă, privind în retrovizoarea stângă, sprâncenele, apoi buzele, şi în cele din urmă dinţii, trecându-şi limba peste ei.
– Unde te las, spune repede, trebuie să mă întâlnesc şi cu George.
Cum eu eram “fostul”, George era “actualul”, dar şi ăsta după ultimele informaţii, mergea înspre “fost”.
– Acasă, mârâii eu, printre dinţi, du-mă acasă !
Mă pupă repede, şi mă lasă în stradă demarând în trombă, fără să mai întoarcă capul.
Nu-i nimic, mă duc să mă culc, e cel mai sănătos lucru pe care îl pot face, concluzionez eu.
Intrând în scara blocului, mă copleşeşte o rumoare nemaiauzită în blocul ăsta de pensionari, uşi trântite, discuţii aprinse, şi un dute-vino pe toate cele patru paliere. Urc scările şi dau nas în nas cu vecinul de vis-à-vis, nea` Aurel, gospodarul blocului, un omuleţ scurt, gros, şi cu o chelie strălucitoare, care acum era roşu la faţă şi foarte agitat.
– Imediat vin şi la dumneavoastră, aveţi puţină răbdare, îmi spune peste umăr în timp ce coboară scările alergând.
Deschid uşa uşor amuzat şi mă reped la televizor. Pe toate canalele nişte indivizi, zbiară surexcitati despre peşte şi profeţiile ce arată, indubitabil din câte înţeleg, că vine sfârşitul lumii.
Adică, mă dumiresc eu, în sfârşit, e clar, peştele ăsta e semn că lumea se termină.
Câteva bătăi sacadate în uşă, şi îşi face apariţia nea` Aurel într-un maieu alb cu găurele şi lac de transpiraţie, cărând o cutie cu tot felul de scule. Nici nu se uită la mine repezindu-se direct în dormitor.
– Pune fotoliul ăla aici, îmi spune când revine, eu termin de asigurat geamurile.
Mă apuc să târâi fotoliul spre locul indicat, de sub pragul uşii, în timp ce nea` Aurel face nişte x-uri mari pe geamuri.
– Acum adu toate pernele şi saltelele pe care le ai, şi plasează-le de jur-împrejur, eu am plecat, mai am de rezolvat şi ultimul etaj.
Mă duc alene spre frigider, de unde scot o sticlă de votcă şi nişte suc de portocale.
Acum stau baricadat între perne, cu ochii în televizor aşteptând sfârşitul lumii, care sigur se va petrece cu un mare bubuit dacă e să mă iau după banda adezivă lipită pe geamuri.
Casc, şi îmi vine să mă scarpin în locul în care soarele nu răzbate niciodată, dar mă opresc realizând că nu e o poziţie prea demnă. Dacă se întâmplă chiar acum?

Trei Ciori

Am văzut trei ciori, negre ca un doliu într-o noapte fară lună. Întii am observat-o pe prima.

Era căzută pe jos cu aripile strânse şi părea moartă.
Aplecându-mă să o ridic, mă gândeam la o întrebare ce nu reuşeam să o materializez în minte. Neputinţa de a mă concentra, era dictată de o alunecare într-un mediu străin, ca cel din lumea viselor, sau în al lumii de dincolo.
Apoi, am observat că nu era moartă de tot, pentru un moment mişcând aproape imperceptibil, doar atât cât trebuia să bag de seamă, de parcă asta ar fi dorit, şi nimic mai mult. Dar această mişcare era stranie, nu avea nimic
de a face cu viaţa pulsândă şi caldă ce palpită în toate fiinţele vii, arătând ca o consecinţă a unei acţiuni din afară, corpul fiind animat doar de firele invizibile a unui păpuşar.
Am lăsat-o jos, cu un sentiment de vagă îngrijorare ce era compus din grija pentru un animal rănit, si ferma convingere că nu se putea repara acea stare a lucrurilor, pentru că totul arăta ca un semn de rău augur.
Nu ştiu când au venit celelate două, apărând ca din neant, rotindu-se cu viraje strânse deasupra, lasându-şi umbrele negre în verdele greu ce mă înconjura, formând dâre efemere ce se topeau imediat în culoarea din jur.
Locul devenise doar un fundal înceţosat, brăzdat de curbe întunecate care muşcau în el fară succes.
Am clipit strângând pleopele tare, încercând să alung senzaţia de neverosibil ce mă copleşise, iar când am deschis ochii, le-am văzut aşezate pe o piatră vineţie şi plată ce pava pământul în locul acela, una lângă alta, la o distanţă de o palmă de cea întinsă la pământ, încadrând-o ca nişte gargui ce tocmai reveniseră la viaţă.
M-au privit pe rând în ochi, rotindu-şi capetele cu mişcari bruşte şi frânte, fixându-mă cu ochii ce străluceau ca nişte perle negre. Una din ele a croncănit scurt, întorcându-se spre cealaltă, iar cea de jos a fost animată pentru încă o clipă de păpuşarul invizibil.
M-am dat înapoi doi paşi, simţindu-mă sleit de puteri si am întors capul într-o parte; dar cind am revenit, toate pieriseră într-o secundă, rămânând doar eu cu un gust metalic de tristeţe, şi cu dorinţa de a uita . . .

Arheologie mentala sau obiecte care vorbesc

2008-05-26T15:32:00.003+03:00

Cind eram copil, eram fascinat de cutiile vechi, pastrate de multi ani, care erau in casa bunicii mele, cutii de bomboane din metal cu desene complicate si viu colorate ce faceau reclama unor marci nemaiauzite, mici casete pictate, sau pirogravate, incastrate cu sidef si cu foaie de alama, alte cutii de dulciuri, patrate, hexagonale, rotunde, plate, cutii care continusera tutun, halva, ace de patefon, zaharicale, cosmetice si lista poate continua. Cred ca o parte din inspiratie a plecat si de acolo, iar satisfactia de a realiza aceasta ladita a fost similara cu curiozitatea si parfumul copilariei.

Sapa, s-ar putea sa gasesti raspunsuri

2008-05-26T15:21:00.006+03:00

made by Luci

Cu un picior in iad sau Filosofia Cautarii

ANTICIPARE ŞI INSTINCT

Puterea de a anticipa lucrurile nu-i este dată oricui, dar ajungând să fie folosită cotidian, tinde să devină o a doua natură, disociindu-te de societate, defazându-te de modul normal de viaţă.
Să fie o treaptă în evoluţia lăuntrică? Poate, dar atunci locul tău nu mai este în lume.
Oamenii ajung să te enerveze prin „orbirea” care îi face să nu vada mai mult de lungimea propriului nas.
Devii vânător de greşeli stocate în fişiere deschise într-o minte ce nu mai are de-a face cu societatea şi colectivul în care, deja te învârţi în jurul propriei cozi, următorul pas fiind poziţia şarpelui care se autodevoră .
Fenomene secundare îşi fac apariţia, ascunzând diverse capcane, de fapt un păienjeniş în care te trezeşti, considerându-te nevinovat şi nedreptăţit.
Unul din ele ar fi exacerbarea eu-lui ajungând să te consideri superior, respingind cu o oarecare doza de dispret apelul bunului simţ care îţi şopteşte că Dumnezeu nu a murit.
Altul ar fi confuzia dintre instinct şi deducţie, de multe ori lăudându-te cu o calitate pe care nu o ai, suprapunerea acestora fiind pura intimplare.
Apoi ar fi sentimentul că locul tău nu este aici, în acestă lume, că naşterea ta e o greşeală. Dar o greseala divina?
Improbabil, în condiţiile în care unica protecţie vine de dincolo de puterea omenească, fapt recunoscut voit sau fortuit, mai devreme sau mai târziu de toată lumea.
Ieri l-am văzut pe prietenul meu V., alias „Filozoful”, care nereuşind să comunice cu profanul, înţelege o felie bună din înţelepciunea lumii, găsindu-şi refugiul în puritatea credinţei, în acest tărâm, anticipare nemaivând importanţa din planul material totodată recunoscând că nu se poate despărţi cu totul de oameni pentru a păşi pe „Calea cea scurtă”, spre mântuire, dovedind astfel existenţa instinctului care se pare că transcede ambele planuri existenţiale.

CONSERVATORISMUL ÎN SPIRIT

Ataşamentul exagerat poate fi o greşeală, lipsindu-te de raţiunea de a exista.
Împotrivirea conta schimbărilor nu duce numai la oprirea evoluţiei persoanelor, ci se acutizează prin faptul că personajul, trăind o clipă de glorie, nu vrea să se mai despartă de ea niciodată, fapt care are ca rezultat involuţia, ceea ce înseamnă adevărata ratare.
Ratare a sufletului, disociere şi paralelism cu planul divin.
Un mod de viaţă şi o filozofie de a trăi dispar indiferent câte eforturi s-ar depune pentru prezervare, dar ceea ce au reprezentat rămâne într-o formă sau alta şi se reflectă în forma curentă.
Nostalgia măreţelor trăiri anterioare duce la o stare de apatie ivita din frustrarea uitării, de care lumea nu este vinovată, ea supunându-se legilor naturale a evoluţiei.
Uitându-te mereu în spate nu vei mai putea păşi în viitor, iar, vizualizând numai ceea ce urmează, mersul devine nesigur, pentru că existenţa platformei pe care te situezi devine incertă.
Strânge din dinţi şi s-ar putea ca o părticică din puterea trupului şi minţii de odinioară să revină.

OBICEIURI ŞI VICII

Vechile obiceiuri, mai ales dacă sunt proaste, un cumul de vicii, un viciu, sau pur şi simplu un obicei prost, răsar pe nesimţite, învăluindu-te uşor, ca să nu existe motive raţionale imediat valabile pentru a le respinge.
Abilitatea diavolului constă în a face uitate, sau în a prezenta, acelasi rahat sub o altă formă, respectiv experienţele şi efectele lor, care au generat dorinta de indreptare,si au facut loc hotaririi de a te desprinde de greseli.
Dacă totuşi voinţa răzbeşte şi dă lovitura definitvă unei falii din fiordul proastelor comportamente, apare un risc major, pentru că se pare că totul are nevoie de un eşafod format de o constantă, suma viciilor supunându-se acestei legi.
Căutând o explicaţie în acest sens sub tranşanta Lamă a lui Ocam trebuie punctual înţeles că nu există păcat, ci doar starea de păcat, Iisus avertizându-ne despre zădărnicia izgonirii unui diavol din noi, dacă astfel se creează posibilitatea de a intra a altor şapte.
Surprinzând realist o stare de fapt ce a caracterizat în special individul, produs al unor societăţi cu reguli prestabilite, ce nu mai fac faţă realităţii, timpul slăbind încet dar sigur liantul ce justifică existenţa acestora, viciul apare ca o greşeală repetată la infinit, dar totuşi, reprezentarea lui tinde către un segment de dreaptă, întâiul punct reprezentând începutul, iar cel din urmă sfârşitul.
Justificarea acestei reprezentări se produce în principal din cauza greşelii sau greşelilor care devin o constantă, astfel suprapunându-se şi chiar identificându-se cu personalitea individului.

SOLITUDINE

Pentru cei ce cred că Dumnezeu se manifestă în tot ce ne înconjoară, cei care conform noii legi, caută lumina, inclusiv în semenii lor, nejudecând, văzând ceea ce este frumos, lăsând la o parte faţa întunecată a lucrurilor, dezamăgirile inerente, dacă au frecvenţă mare, îi conduc spre izolare.
Iar singurătatea nejustificată temienic, reprezintă pericol pentru firile expansive care scotocesc după adevăr.
Ceea ce la inceput le ajuta să găsească plăcere, devine otravă.
Otravă ce pună stăpânire pe minte şi simţuri; nu ucide, ci doar paralizează.
E oare neputinţa de a controla sau poate acel stadiu de detaşare în care trupul se comportă în lipsa spiritului ca o sperietoare de ciori...?

CREDINŢĂ

Pornind de la premisa care poate fi general acceptată că există lucruri mai complexe decât puterea noastră de înţelegere, scepticismul vis-a-vis de realitatea divinităţii rămâne secundară în raport cu negarea existenţei ei, logica fiind în contradicţie cu posibilitatea unei deducţii în acest plan.
Dumnezeu nu cade sub închipuirea omului. Prin urmare, credinţa e o chestiune în care nu poate exista îndoială sau cale de mijloc.
Oamenii cer semne pentru a putea crede şi sunt dezamăgiţi de ceea ce li se întâmplă spunând adesea ca nu merită.
Îl judecă pe Dumnezeu pentru faptul că sunt judecaţi de El, punând fără să-şi dea seama, diabolică capcană, un egal între acţiunile lor.
Cei care Îl caută prin metode raţionaliste nu Îl vor găsi, deoarece toate încercările, de a-l găsi pe Dumnezeu, reducându-L la dimensiuni umane, explicându-L, sunt sortite eşecului.

PRIETENIE

Este foarte important ceea ce faci în numele prieteniei, dar la fel de important este ceea ce nu faci.
Persoanele care în anumite momente ale vieţii se simt vulnerabile, slabe sau pur şi simplu încearcă să treacă peste o etapă nefastă din existenţa lor, tind să se agaţe cu orice preţ de prietenie.
Consecvenţa prieteniilor astfel născute rareori există, ea tizând să dispară atunci când persoana se restabileşte, vis-a-vis de cauza care i-a produs căderea iniţială.
Firile idealiste au mult de suferit de pe urma acestor relaţii, văzând în derularea faptelor o înşelăciune de mari proporţii, dar datorită constituţiei lor nedorind să-i dea crezare.
Totuşi după un munte de „dovezi” acumulate, şi cu ajutorul unui terţ, ochii şi celei mai oarbe persoane se dechid, determinând astfel luarea unei decizii.
A „nu face” în numele prieteniei presupune minciuna întru apărarea legăturii spirituale formate, compromisuri, violenţă care sfidează orice logică.
Datorită acestor sacrificii se amână mult timp deznodământul firesc al lucrurilor şi idealistul, pentru a nu scoate la iveală participarea lui, care se dovedeşte fără sens, uneori chiar ruşinoasă, incluzând zeci de gogomănii făcute cu bună ştiinţă, cu cea mai tâmpă naturaleţe, face adevărate slalomuri spre a ocoli adevărul.

MILA ŞI CARITATEA

Mila este personală, transmiterea ei altor oameni nu este decât o fugă, un act ce te eliberează de răspundere.
Afectează atunci când nu se poate face nimic pentru a o compensa şi ar fi nedrept să împovărezi pe altcineva împărtăşind-o.
Mecanismul care declanşează acest sentiment este cunoscut şi speculat dintotdeauna, în timpurile noastre cerşetoria avînd aspect industrial.
In vechime erau organizate adevarate bresle, fapt ce a condus la o transformare a actului de caritate, creind necesitatea existentei unui cadru organizat pentru ajutorare.
Sfântul Vasile cel Mare avertizeaza şi sfătuieste că banul trebuie să asude în mână înainte de a fi dat săracului.
Conceptul care există şi acum referitor la faptul că nu contează unde se revarsă caritatea, Dumnezeu luând cunoştinţă de actul celui care a dat şi total separat de actul celui care a primit, recompensând pe fiecare după intenţie, este aberant si creează posibilitatea speculării sentimentului de mila.
Faptul că donezi nu este de ajuns; trebuie să depui ceva efort şi pentru justeţea acţiunii.
Doar cauza justă poate produce efecte benefice, fiind simplist să consideri că doar acţiunea contează, efectul neaparţinându-ţi.

ALCHIMIA „SIM” ŞI „ANTI” - PATIEI

A face o nouă cunoştinţă înseamnă un anumit lucru în societate, a cunoaşte şi simţi o persoană nu are nimic de-a face cu decrepitudinea rezultată din relaţiile „de salon”, prezentate drept normalitate.
În contacte nu poate exista obligativitatea simpatiei, ea, fiind de obicei un element eteric care se insinuează întâi, şi mai apoi cere o explicaţie.
În revers, poate lipsi cu desăvârşire motivul stării de fapt, dar împletindu-se cu respingerea unui nou contact sau cu evidenţa evitării lui, în general, cei din jur care sunt in postura de simpli observatori se sesizează cerind o explicaţie.
Ştiinţa se ocupă şi ea de acest subiect, reuşind până acum doar să puna în evidenţă existenţa lui, găsind şi ceva aplicaţii pracice, una din ele fiind testul pentru formarea echipelor de cosmonauţi de la NASA, prin folosirea fotografiei Kirlian în evidenţierea respingerii sau atracţiei liniilor de câmp formate de strângerea mâinilor celor testaţi, dar nereuşind sub nici o formă explicarea fenomenului.
Făcând o încercare de ierarhizare, criteriul constituindu-l intensitatea şi pregnanţa sentimentelr de acest tip, aş pune în capul „listei” afirmaţia care poate apărea în foarte scurt timp: „Am impresia că cunosc de mult această persoană.”
Figură familiară care prin aspect, mimică, gestică, modul de a vorbi, toate aspectele legate de fizic, ne duce cu gândul la o persoană cunoscută nouă?
Sau spirit cu statut universal, în care regăsim rădăcinile comune tuturor sufletelor?

PREAPLINUL SINELUI

Personalizarea unui principiu duce la idealizare, transformând câteodată adevărul în parodie.
O teoremă poate fi valabilă, dar nu întotdeauna şi reciproca ei.
Toţi oamenii beneficiază de o doză de unicitate iar observarea acestui fapt pe fondul unei revelaţii, poate fi derutant în condiţiile în care puterea personală se bazează pe originalitatea minţii proprii.
Tendinţa este de a nu recunoaşte, forţând continuarea viziunii în care restul rezidă într-o turmă, sau de a îngropa-o cu puterea ce o dă ignoranţa.
Astfel se produce un mic cutremur ce zdruncină fundamentul universului propriu pe care mereu avem grijă să-l aranjăm în aşa fel încât să fim mândri în orice clipă de noi insine.

CĂLĂTORIA INIŢIATICĂ

Ori de câte ori porneşti într-o călătorie trebuie să conştientizezi că orice drum are dublu sens.
Menţinându-te neabătut pe cale, cu fiecare clipă încrederea va creşte, la fel şi viteza, care generează la rândul ei efectul de tunel. Drumul dintr-o dată se îngustează şi devine o lamă de cuţit punându-ţi la încercare şi ultimul dram de rezistenţă şi răbdare.
Tendinţa e de a face stângaîmprejur, nemairealizând că drumul nu s-a îngustat, el rămânând acelaşi. Doar viziunea noastră ne înşeală spunându-ne pervers că doar ceea ce se vede e real.
Frica apare şi nevoind să te întorci la punctul de început cauţi cu disperare o cale paralelă, o joncţiune.
Nereuşind să păşeşti într-o paralelă, aparea autojustificarea care spune că nu există alternativă. Te întorci, nefăcând altceva decât să te adânceşti în făgaşul care s-a format datorită atâtor mişcări în ambele sensuri.
Multitudine de care nu ai habar, de fiecare data, la punctul de start, crezând că porneşti pe o nouă cale.
La fel ca atletul care depăşeşte „punctul mort”, arătând într-un alt mod faptul că omul îşi poate depăşi condiţia în plan psihologic, lupta pentru a avansa pragurile ce trebuie trecute, se duce silit sau de bunăvoie, conştient sau nu.
Înlăturarea piedicilor de pe cale, indiferent de numărul lor, este perfect posibilă, dar niciodată nu se va putea reputa vreo victorie într-o luptă ce se duce cu propria persoană, ci doar distrugerea realizarilor şi în final anihilarea sufletului.

NUANŢELE MÂNDRIEI

Mândria, orgoliul şi tot ce derivă din ele sunt păcate puse al acelaşi nivel, fiind condamnate în religiile creştine.
Totuşi, oricât de imposibil ar părea, şi aici ar trebui să existe o ierarhizare, pentru că, până la urmă, tot ce contează sunt efectele acestora, mândria într-un personaj cu caracter pozitiv fiind considerată apropape întotdeauna o calitate generatoare de voinţă, putere, tenacitae şi rezistenţă.
Conform proverbului „Dumnezeu îţi dă dar nu îţi bagă în traistă”, din partea existenţei nu ne revine nimic intrinsec, noi trebuind să ne rupem tot timpul nevoia.
Scăpând de celelalte păcate, când numai mândria rămâne, nu mai e nevoie de nimeni sau nimic, să realizăm că acestei tare îi trebuie un făgaş interior pe care să se rostogolească afară.
Ne creşte nemăsurat sentimentul plenitudinii când persoana care este în esenţă determinanta încearcă să ne impună orgoliul său, dar despre care ştim că „din păcate” nu este fundamentat pe reale valori.
În consecinţă, devine aproape o certitudine faptul că mândria în plan personal reprezintă un defect, dar în plan general, chiar dacă există un singur exponent al ei, cu un rol important pe scena vieţii cu acţiuni benefice pentru ceilalţi, devine o calitate.

ALTRUISM

Există oameni a căror stil de viaţă pare că se rezumă în a trăi pentru alţii.
Altruism ce nu e decât o subtilă camuflare a unui egocentrism feroce, în marea majoritate.
Ce poate fi adus în favoarea acestora e doar procentul conştientizării care sete variabil în funcţie de intenţii şi educaţie.
Ironia devine din faptul că cei din această categorie trebuie să nu aibă carenţele obişnuite ale oamenilor, ca imaginea lor să fie reală.
Cerc vicios ce nu permite împlinirea, în cazul celor cu intenţii onorabile; pe aceştia pândindu-i dezamăgiri pe care le consideră nemeritate şi nedrepte, crezând că ele nu pornesc de la ei, ci doar se intorc către ei, realitatea fiind un efect de bumerang generat de neprofunzimea actului altruist.
Actele de altruism ce apar accidental, produse în situaţii limită, în cazuri fortuite, fiind efectul umanităţii din noi sau în urma unei alegeri grele care caută să minimalizeze răul ce inevitabil se va produce, au o palpabilitate ce le dă consistenţa necesară de a fi pure, deoarece prin spontaneitatea lor, nu relevă în mod obligatoriu caracterul persoanei care le înfăptuieşte.

REPETIŢIA LUI SISIF

Încercarea de a înţelege mitul lui Sisif, cu toate trimiterile lui, în viaţa cotidiană, în spirit sau în relaţiile constituite în urma interacţiunii dintre ego şi mediul contextual se dovedeşte mult mai complexă decât pare la prima vedere, universalitatea aplicativităţii lui fiind relevată mai puternic cu fiecare asociere ce apare la o cercetare amănunţită.
Atâta repetiţie poate dezarma şi cel mai oţelit piept, transpunând viziunea reală într-un cerc care este fara de început şi fara de sfârşit.
Cerc văzut ca simbol al sterilităţii şi sterpiciei, nu definind perfecţiunea nudă a nu ştiu cărui principiu absolut.
Căzând din nou în aceeaşi greşeală te înarmezi folosind logica şi raţionalul drept unelte, făurind un scut tot mai perfecţionat, crezând de fiecare dată că ai găsit soluţia finală, amarnică dezamăgire ce te pândeşte în fiecare clipă, luând cele mai nevăzute şi mai neînchipuite forme, atacând frontal sau învăluind uşor.
Se poate da vina pe diavol, practică această practică nefiind străină firii omeneşti, constituind în evul mediu justificarea absolută a tuturor relelor.
Fapt ce duce la aberanta concluzie că omul neinfluenţat este de fapt o creatură angelică, total dedicată binelui.
În încercarea urcuşului, împingând povara cu scopul de a o stabiliza, acţiune pe care o desfăşurăm cu toţii (excepţiile doar confirmând regula), nu există posibilitatea de a accede la noi valori, ci pur şi simplu se dă o nouă legitimare aceloraşi acţiuni viitoare.
În fond acţiunea este inumană, dacă este percepută ca un nou început, în care nu există conştiinţa eşecurilor anterioare, ştergerea memoriei de scurta si de lunga durata, celei repetative, inclusiv a celei celulare, nefiind posibilă pentru un început fără inerţia acumulată odată cu derularea la nesfârşit a multitudinii de cadre, exasperante în similitudinea lor.

NORMALUL ŞI ANORMALUL

Asistând la unele discuţii susţinute de un personaj foarte pitoresc, am aflat cum se poate transmuta normalitatea în anormalitate prin intermediul unei succesiuni logice, perfect legată de realitate, experienţă, şi o anume stare de graţie, completând în mod ideal tabloul schiţat, în faţa unei audienţe fermecată, dornică şi stimulată în a-şi ea părerea , fiind impregnată de atmosfera de lucru materializată şi canalizată cu subtilitate şi deosebită fineţe.
Graţie acestei persoane am asociat idei diametral opuse, tangente, paralele, predominând frumuseţea teoriei, perfecţiunea ei neputând fi abandoantă în faţa normalului şi banalităţii, mai ales în faţa simplităţii neverosimile a adevărului.
Partea proastă e că audienţa nu s-a lăsat sedusă de o poveste ci de o distorsiune a realtăţii, logicului şi bunului simţ, făcând abstracţie totală de dreptul natural, legea firii şi toate cutumele înscrise în genele noastre.
Un fals profet fără înţelepciune, dar cu abilitatea de a controla masele. Un „guru” fără vreo legătură cu divinitatea, dar bun magician de bâlci.
Ideea devine înfiorătoare când o asociezi cu Guyana sau Templul Soarelui, întrebându-te ce mecanism se declanşează în oamenii ce se implică orbeşte în adularea unor idoli cu formă dar lipsiţi de substanţă, ce gol sau nevoi există şi îi abandonează în această vulgară şi inferior vibratorie seducere.

MORTIFICAREA

Întrebaţi fiind de scopul final al acţiunii lor, câţiva practicanţi de yoga autohtoni, aparţinând unei şcoli netradiţionale, au răspuns că ţelul rezidă în pregătirea pentru momentul morţii.
Pare în regulă până îţi dai seama de dimensiunile mari ale implicării personale, aceasta neputând duce decât la concluzia că aceşti oameni îşi trăiesc viaţa pregătindu-se pentru moarte, ceea ce sună cel puţin dizarmonic.
Nu este o tehnică de mortificare propriu-zisă, acestea variind ca metodă şi ca scop.
În Asia există reţete de autoîmbălsămare din timpul vieţii, scopul evident fiind obţinerea unei mumii perfecte după o sinucidere lentă.
În alte părţi ale lumii, sfinţii creştini priveau cu înţelegere viermii care îi devorau de vii, vizualizând astfel ce se va petrece cu corpul lor după moartea fizică.
Aceste acţiuni sunt o formă a căutării spirituale, sau devieri de la menirea de a ne naşte în această formă, compozit care include carnea şi sângele?
Trupul este folosit şi pentru plăcerea de a cunoaşte viaţa sub toate aspectele, astfel dobândindu-se experinta, din care mai târziu se poate distila înţelepciunea.
Când intervine exagerarea, în cazurile fericite apare şi dorinţa de a învinge, intervenţia aparţinând îngerului păzitor, iar în cazurile nefericite, scufundarea în promiscuitate constituind o cale sigură spre mortificarea fortuită.

SENTIMENTE

Suflete împietrite într-o luptă absurdă în care chemări ancestrale sunt contrate de lumea materială în care, câteodată, ne aruncăm cu capul înainte, gândindu-ne doar la lucrurile bune ce se pot întâmpla, uitând că etericul nu înseamnă nimc în acest loc, bandă rulantă cu vedere rapidă la viaţă, cu un curs pe care trebuie sa îl uiţi în fiecare zi, pentru a nu cădea în disperare.
Revolte, bucurii, nostalgie, durere, într-un ocean furios de gânduri, ce îşi caută locul şi împlinirea răsărind şi dispărând cu o viteză naucitoare, generând anxietate şi frică ce par că poseda voinţă proprie.
Animaţi de altruismul celor care iubesc intrăm în conflicte fără finalitate, un deznodămţnt neputând exista decât forţat şi chinuit, producând disturbări cu efecte de bumerang, care aduc periodic doar haosul.

INTEROGAŢIA „RATATULUI” CĂTRE „STÂLPUL SOCIETĂŢII”

MOTTO

Escaladarea conflictului în care oponentul secund aflat în defensivă pare că învinge, şi de fapt pierde, fiind pus în faţa unei schimbări de atitudine, survenite ironic în urma vizualizării unei victorii iminente, arată o răsturnare de situaţie, prin premeditarea sacrificiului reginei şi atragerea spre o biruinţă facilă, în momentul când balanţa înclină în defavoarea iniţiatorului, el obţinând totul, dat fiind că prin aceasta se exonerează şi de responsabilitatea morală a declanşării lui.

„ – Îţi aduci aminte cum e să-ţi alerge diavolul prin cap într-un ritm ameţitor, distrugător şi totuşi impregnant?”
Corupţie cu aromă dulcegă de sânge închegat, oferită pe gratis.
Nimic nu îl poate opri, se adaptează instantaneu, ca virusul gripei sau cel al sindromului imuno-deficitar.
Degeaba opui credinţă, cunoaştere, ştiinţă; până nu te scindezi în interior ca schizofrenicii, nu ai nici o şansă.
Înţelegând în mare măsură cum stau lucrurile, cum este construită şi funcţionează societatea, nu trebuie să te mai hotărăşti dacă accepţi sau nu starea, de fapt fiind pus în plan superficial să alegi între statutul de conducător sau condus, conştiinţa putându-se dresa, ca în „1984”, iar ignoranţa autoindusă fiind soluţia ideală.

VIRULENŢĂ

Empatia constă în reţinere de viscere. Noroc cu alcoolul, căci ne redă dezinhibiţia. Ferice de cei naturali de la natură.
Doamne fereşte, nu-i suspectez de panteism, dar Ombiliculus Mundi este un loc bătătorit de atâta cunoaştere din partea celor „frumoşi”, „blânzi”, „iubiţi”, care câteodată îşi etalează „arama” cu aromă de sulf, încât e păcat că nu o fac premeditat, căci astfel, „băieţii de după blocurile gri” serios impregnaţi de serul adevărului, le-ar arăta lor realitate.
Dacă porneşti de la baza piramidei renunţi la demnitate, trezind în fiecare persoană care te poate propulsa şarpele Kundalini cu un sărut, iar coatele îţi devin „arme mortale”, când calci pe ţesătura din fibră de carne.
Dacă te naşti în elită, situaţia e diferită, căci spiritul în adolescenţă îşi cam face de cap, şoptindu-şi să evadezi şi să îţi bagi picioarele, având timp la dispoziţie să găseşti şi motivele justificative, iar invulnerabilitatea conferită de statut îţi dă siguranţa că orice ai face nu este ireversibil.
Ralierea este cuvântul cheie, organigramă cu funcţie de hartă care ne indică locul în structură, individualitatea persoanei devenită din unicitatea lui ducând de obicei la proscriere.
Libertatea devine doar un termen abstract, iar noi ne întrebăm dacă spiritul scormonitor al umanităţii în căutarea ei de mii de ani, nu rătăceşte cumva fără nici un rost, făcând doar valuri lipsite de sens.

CU UN PICIOR IN IAD

Mă bântuie din nou fantome din trecut. Atât de multă suferinţă... De ce işi cere omul această durere? Pentru că vrea să simtă că încă trăieşte, sau poate, să se răzbune pe el însuşi.
Autoflagelare în cel mai rafinat mod.
Am ridicat telefonul şi am sunat un om care încă mă poate alina, deşi în deşertăciunea minţii mele, subconştientul îmi spune că voi suferi şi mai mult dacă la celălalt capăt al firului nu se va afla nimeni. Prin urmare, ideal ar fi un fir direct cu Dumnezeu; un telefon de aur vopsit în roşu.
Disperarea este cea mai mare slăbiciune a omului, moment în care orice rezistenta cade iar însuşi diavolul are cale deschisă spre a pune stăpânire pe suflet.
Dacă rolul meu s-a sfârşit, de ce nu intervine bătrânul înger cu coasa?
Având voinţa paralizată nu îmi pot dori ceva, atât de mult, încât ţelul meu să-mi fie călăuză în această iluzie a Samsharei in care majoritatea noastra o considera unica existenta.
Urând mediocritatea şi trăind la extreme, mi-am secerat încetul cu încetul toate tulpinile vieţii.
Greşeala mea a fost căutarea perfecţiunii, când ea se află peste tot in jurul meu. Nu am văzut pădurea din cauza copacilor?
Să fie acesta sfârşitul spiritului, sau nou început? Divină nehotărâre care creează sentimentul, că într-un echilibru metastabil, stai să te rupi într-o infinitate de bucăţi.
Un maestru oriental în arte marţiale spunea că dacă eziti nu vei putea rupe nici o bucată de lemn putred.
Extrapolând, nehotărârea în viaţă te poate conduce spre ratare, orice ar însemna asta?
Oricât de puternic se naşte un om, loviturile sorţii, deşi nemiloase, nu îl vor încovoia, ci suma acestora, pusă în cuva fierbinte a conjuncturii.
Războiul de uzură pe care un om sensibil, dar nu slab, îl duce cu societatea în dorinţa de a cuceri şi apăra o poziţie, va îndepărta spiritualitatea şi hrana divină de al el, măcinând templul lui Dumnezeu, până la prăbuşirea acestuia.
Să fie mediocritatea, de fapt, calea de mijloc prin care toate câte se află în cer şi pe pământ pot coexista?
Dar atunci când este vorba despre evoluţie, ea se face în salturi şi este dusă în spate de excentrici, vizionari, sfinţi, profeţi, oameni care în final trăiesc în extreme.
Să fie fericirea dată de mediocritate? Într-un răspuns afimativ, nu pot dovedi decât slăbiciune, trăind cu un „un picior în iad”!

Modigliani ajutoooooorrr!!!!!!!

2008-05-26T13:54:00.010+03:00

Zaza Ioana Iubirea - portret in ulei. Facut si executat cu febrilitate, cind imi sufla vintul prin buzunare, si a doua zi trebuia sa vina "Mos Nicolae":)(am mare noroc, ca ma iubeste!)
Pentru Zaza Iubirea
Corzi de vioara din carne, striuri ce vibreaza armonic si perfect cintind o muzica dezgropata dintr-o inima ce hiberna demult.
O flacara taiata in felii cu margini reci, si un drog ce sectioneaza gravitatia terna si grea a existentei.
Rezonanta universului reflectata in tine atunci cind afli gustul fericirii ce copleseste, iar frica devine doar un nevolnic viermisor ce se agita nebuneste, cautind in zadar o bresa.
Ceruri deschise, pale de vint generate de aripi ingeresti, ce iti mingie obrazul, atingeri ce infioara si secera tot raul, construind un umbrar infinit de liniste.

Ghotic Ralu - Portret in ulei. Fata asta emana caldura, pozitivitate, un fel de moliciune cu iz de mosc, incit am luat asupra-mi martiriul de a prezenta-o dintr-un alt punct de vedere ce nu poate decit sa completeze, punind in evidenta antiteza din fiecare. Cu o frumusete rece, distanta, si o atidudine ce te duce cu gindul la vechea aristocratie, naste dorinta de a fi, asa cum este ea in realitate.

Tematic, foarte tematic

2008-05-26T12:40:00.008+03:00

1. Reproducere William Blake - The Ancient of Days

Dat fiind ca mie imi place cel mai mult sa scriu, paradoxal e ca astea sunt best-seller-urile mele.S-au dat in mai putin de doua luni iar de publicat ceva, n-am mai publicat de la "sfintu` asteapta", adica de ani buni, si daca stau sa ma gindesc articolele alea erau niste porcarii, si daca stau si ma gindesc si mai bine, imi aduc aminte cum ne-am tavalit de ris, eu cu Bobby Stroe, ca pe vremea aia conlucram, cind am inventat un articol cu o fantoma....ffff...gata ca pierd siru`!

2. Plansa de arhitectura I

3. Marele Arhitect al Universului - pictura in ulei dupa

o ilustratie dintr-un manuscris francez

4. Plansa de arhitectura II

5.Templu-pictura in ulei dupa un desen de pe o tabachera din sec.XIX

Tot din ciclu " Nevoia creaza organu`"

2008-05-26T11:54:00.003+03:00

Faptul ca niste bibliofili coabiteaza in acelas spatiu, a dus la nasterea unei anomalii. Nu se mai aluneca pe gresia uda, asa cum e firesc si normal, ci pe coperti lucioase. Dupa doua dezechilibrari spectaculoase insotite de sunete insolite, intr-un interval mai mic de o ora, in mintea mea a inflorit acest project eliberator, care a readus normalitatea in casa, Zaza Ioana Iubirea, si eu, realunecind linistitor pe gresie uda.

Necesitatea creaza organu`

2008-05-26T11:11:00.004+03:00

Dupa luni de apocaliptica dezordine in care timpul pierdut in cautari ajusese sa il depaseasca pe cel necesar pentru lucru, intr-o sedinta furibunda cu Zaza Ioana Iubirea, am hotarit de comun acord sa cream un spatiu dedicat, materializat de o masa. Faptul, ca anterior Zaza Iubirea, isi cam stergea pensulele de tabliile pe care picta, determinind o riciiala constanta cu smirghel si solventi din partea-mi, a generat in mine o viziune, usor malitioasa dar totusi constructiva :)